Zgomote furioase si urlete isterice se auzeau prin peretii
apartamentului de la ultimul etaj.
Unde pleci?!
Ma duc sa-mi iau tigari! zise Carl intr-un sunet si tranti
usa lasand in urma sa o Francine clocotind in suc propriu si cu ochii in
lacrimi. Aproape concomitent, dupa un „Cee?” infundat de lemnul usii, zbura
spre aceasta o sticla de parfum, chiar sticla de parfum daruita de catre Carl
in urma cu cateva ore.
Erau
departe de el gandurile unei concilieri prea grabite. La auzul parfumului izbit
violent de usa, el incepu a se grabi masurand centima cu centima libertatea sa,
care crestea cu fiecare pas apasat.
“Sunt un dobitoc!” isi spuse el, in timp
ce incerca sa se dezica de orice forma de remuscare. Nici nu mai stia de la ce
incepuse cearta, nici nu il mai interesa, tot ce stia acum era ca nu mai vroia
sa o vada pe Francine niciodata. Niciodata, in realitatea sa, insemna cel mai
probabil, cateva zile.
Vecinii il stiau bine, il vazusera
la televizor, dar la fel de bine il stiau datorita certurilor interminabile din
apartamentul 107, dar in situatii precum cea de fata, cand venele stateau
vizibil sa-i pocneasca iar ochii i se inegreau pana aproape de absolut, iar
mersul si gesturile sale semanau cu ale unui caine turbat, toti isi fereau
privirea si incercau sa se piarda in cateva activitati, fortat, banale. In
asemenea momente, acestia pareau niste viermi in ochii lui Carl, si sa-i zicem,
defectul sau profesional incepea sa-i catalogheze in cateva secunde pe fiecare,
punandu-i la colt imaginar si analitic in cel mai josnic mod. Tuturor le
atribuia din start titulatura de ignoranti cu ramificatiile aferente fiecaruia.
Vedea doar familii sarace si urate cu copii facuti doar de frica parerilor
preconcepute ale parintilor si batrane vaduve colcaind a ura si conceptii
eronate. Vedea doar mizeria din societate. In acele momente ar fi reusit cu
abilitate artistica de ne-egalat sa faca si cel mai pur si fericit lucru sa
para o abominatie odioasa.
Din scara se mai opri decat la
magazinul de tigari une cu niste cuvinte si gesturi superficiale si de
prost-gust isi procura blestematele bete cancerigene dorite. Avu un moment de
luciditate, prea tarziu insa, cand se trezi la volan, cu tigara aprinsa in timp
ce trecea pe sub indicatorul “Ploiesti – 60 Km”. Nu realiza cum a ajuns acolo,
dar nu era prima oara cand in momente de rascruce se vedea aproape ghidat spre
altarul lui, spre “Mecca” asa cum isi descria acesta orasul natal.
Ce vroia sa faca acolo? Nici el nu
stia.
In tot acest timp, Francine goli
abuziv masa de langa ea, inclusiv de telefonu pe care tocmai il sparsese cu
pumnii goi, al treilea anul asta, si, cu fata brazdata de lacrimi, fredonand un
cantec asemantor ielelor si numai de ea stiut rascoli toata casa in cautarea
unei panze si a catorva acuarele. In final le gasi langa manuscrisele lui Carl,
manuscrisele sale cele mai de pret, fiind primele, datand din perioada in care
niciunul nu-si imagina vreodata ca vor ajunge sa-si imparta viata tragand cu
dintii, niciodata in mod egal, cu atat mai mult ca vor ajunge in asemenea
situatii.
Le lua in mana si, dupa ce citi
cateva paragrafe patate de lacrimi atat atunci cand au fost asternute pe coli,
cat si acum cand ochii ii erau un baraj fisurat de lacrimi pline de ura si
tristete, le rasfira prin toata casa si incepu sa topaie intr-un ras ce semana
mai mult a plans aproape satanic. "Esti un dobitooc!"
Intinsa pe podea, peste ele, ea isi
aprinde o tigara foarte calm, si sufland fumul drept spre tavan, lua pe rand
cate o foaie, o citea, iar apoi o rupea arzand-o cu tigara. Erau toate despre
ea, existau pentru ea si din vina ei, asa ca a decis ca avea tot dreptul sa o
faca.
Dupa ce acest lucru incepuse sa nu o
mai multumeasca, se intoarse la placerea ei nevinovata, pictatul. Nu excela in
acest domeniu, si nu avea un talent innascut pentru pictura dar desenele sale
aveau ceva aparte, ceva ascutit si plin de freamat care te infiora. La un moment
dat chiar, un critic de arta aflat in vizita s-a aratat foarte interesat de
aceste "mici opere de arta", daca ar fi sa il citez, asta cel mai
probabil pentru ca era modul lui penibil de a incerca sa i-o traga.
Daca in acest moment ar fi intrat
Carl pe usa, si ar fi vazut-o in starea asta, probabil i-ar fi stat inima in
loc. Si-ar aminti ca asta e doza de nebunie de care se indragostise iremediabil
chiar de cand a dat ochii prima oara cu Francine. Ar fi luat-o in brate in
ciuda smuciturilor destul de puternice venite din corpul ei firav, si ar fi
stat asa cu ea pana s-ar fi calmat sau ar fi obosit, iar ar apoi ar saruta-o
salbatic, dar pasional, urmarind-o cum isi mareste ochii spre refuz, apoi se
lasa dusa de val, ii inchide usor si se lasa in bratele lui precum o leoaica
imblanzita de cel mai abil imblanzitor constienta fiind ca ce va urma, nu are
decat sa-i explodeze creierul, iar apoi sa i-l relaxeze la tigarea de dupa, iar
ca monument comemorativ, ca dupa fiecare batalie purtata, vor ramane urmele de
pe gat.
Dar Carl nu era acolo, nici macar nu
se gandea sa se intoarca acolo pentru ca devenise un insensibil autosuficient,
vanitos si monstruos. El se afla pe marginea drumului pentru ca oprise deja
goana nebuneasca spre radacini pentru a incerca sa se calmeze.
Se gandea ca Francine, intr-un act
de razbunare deja plecase de acasa si nu-i facea bine in acele momente sa se
gandeasca unde. Era sigur ca Francine nu-l mai iubea, defapt nu stia daca l-a
iubit vreodata. Era convins ca si dupa atatia ani, sau mai ales dupa atatia ani
statea cu el doar pentru dorinta ei launtrica de fi cantata, dorita si adulata,
mai ales ca acum isi depasise conditia de artist aspirant si era recunoscut de
o cantitate insemnata de oameni. Odata cu acest semi-inceput al sau de succes,
Carl incepuse sa-si creeze complexe de superioritate din ce in ce mai aprige si
adanci.
Dintr-o data incepu sa loveasca tot
ce se afla in raza lui de actiune, din cand in cand auzindu-se cate-un claxon
scurt, starnind privind curioase din partea unui grup de oameni aflati intr-o
statie de autobuz la cativa metri de el. Simtea ca se sufoca, iar masina sa
asista impasibila la inca un episod din multe altele de cadere nervoasa acuta.
Ura masina asta, era aproape noua dar el, fiind un "romantic" inca se
dispretuia pentru ziua in care isi vanduse vechea masina, prima lui masina,
rabla aia ordinara, fara casetofon si geamuri electrice dar cu foarte mult
suflet si de doua ori mai multe amintiri. Carl e un om care isi lasa mici
firimituri in trecut si abuzeaza de ele la fiecare punct de restriste asemeni
oamenilor ce regreta fosti dictatori.
Cu o ultima zvacnire lovi cu putere
geamul din stanga sa si il sparge in sute de bucatele mici si ascutite, apoi
respira adanc, inchide ochii si se cufunda in scaun cu capul pe spate. Ar vrea
sa dispara pentru cateva secunde din propria-i realitate, sa zboare peste tot
ce se intampla pana intr-un loc retras si neumblat de om, sa-si aprinda o
tigara, sa o fumeze ca un boschetar din gara pana la unghie si apoi sa revina in
masina vandalizata.
"Căcat!" racneste el ca intr-un strigat de lupta.
Scoate telefonul si, dupa un lung monolog, purtat parte in soapta, parte in
minte, decide sa o sune pe Francine. De vreo 20 de ori. Bineinteles ca
telefonul ei era la fel de functional ca geamul proaspat maltratat, gasindu-si
locul de veci undeva sub zecile de foi rupte si arse de acasa. Imediat dupa,
intr-un alt acces de nebunie porneste masina, intorcand-o din drum, fiind la
cativa centimetri de a provoca un accident in lant demn de Autobahn. Rotile
sale aveau doar o directie, acasa; la Francine.
Ajuns in fata blocului, frana brusc,
si intr-un moment se razgandeste. Nu stia deloc sa gestioneze situatiile astea
si actiona din impuls provocand un joc de domino de decizii pripite si eronate.
Nu mai intelegea nimic, nu vroia sa se intoarca acasa iar mecanismul sau
cerebral scartaia epuizat. Sigur ca o iubea pe Francine, o iubea bolnav cu
toata fiinta lui dar nu mai putea sa i-o arate cum o facea in anii de tatonari
unidirectionate si copilarii intarziate premergatori eternei incercari de
relatie stabila a celor doi.
"Ma duc la Katherine si nu ma
mai intorc la tine niciodata!" urla in directia apartamentului, mai mult
pentru el pentru ca Francine nu avea cum sa auda, si chiar daca ar fi auzit,
era deja imbalsamata intr-o frenezie ciudata si bolnavicioasa.
Cam in acelasi moment in care Carl
batea in usa de camin a lui Katherine, Francine terminase de pictat ceva ce ar
fi putut fi cu brio un suplinitor pentru explicatiile din Dex ale cuvintelor
abstract si aleatoriu, condimentat pe alocuri cu cateva urme usoare de
zgarieturi si amprente colorate.
"Ce e cu tine aici, puteai sa
su...."
"Te iubesc pe tine!" spune
Carl fara sa simta asta nici pe departe intrerupand-o pe Katherine
"....ni."
Carl intra in camera fara ca macar
sa o bage in seama dupa ce rostise cuvintele, se aseza pe canapea si continua
sa fumeze tigara pe care, cu cateva minute inainte, Katy si-o aprinsese si o
lasase in scrumiera, privind peretele absent si sec, lipsit de orice simtamant.
Nu intelegea de ce a zis asta dar se hotarase sa continue in acelasi ton, din
pura curiozitate. Nu o iubea, in cel mai bun caz o aprecia fizic, si se vedea
in ea ca o oglinda, fiind la randul ei, o scriitoare aspiranta ce manifesta
aceeasi ura si autosuficienta - un pic falsa - vis-a-vis de tot ceea ce o inconjoara. Poate
ca ii amintea, desi avea 19 ani, de Francine din momentul in care a intalnit-o,
in adolescenta, pe cand ea avea 14-15 ani.
Aflata in stare de soc, studenta
inca necoapta, scoate o sticla de vin pe care tot Carl o adusese in alta seara
de vizite interesate, si pe care nu apucasera sa o consume atunci fiind prea
infierbantati. Turnand vinul in doua pahare diferite ca marime, il fixa drept
cu privirea.
Era o femeie excesiv de frumoasa,
chiar opulenta, iar corpul ei nu se asemuia sub nicio forma cu cel al lui
Francine, fiind o fata parca desprinsa din Amazon, cu forme ce ar fi innebunit
si cel mai neinteresat barbat heterosexual de pe planeta si niste ochi ce ar fi
inghetat hoarde intregi de barbari in opinci printr-o simpla clipire. Era genul
de frumusete care-i displacea lui Carl in mod normal. Era aproape de
perfectiune, iar perfectiunea era ceva de care el fugise toata viata. Nu avea
farmecul de felina si sclipirea din ochi a lui Francine, nici pe departe, Katy
era doar un instrument ce garanta placeri carnale, accentuat de pantalonii mult
prea lungi pentru niste chiloti, si maieul larg care-i scotea in evidenta
decolteul enervant de mare.
"Poti sa o mai zici o data te
rog?" ii spuse aceasta asezandu-se comod pe un scaun foarte satisfacuta de
sine. "Sa stii ca te filmez!" continua ea.
Erau exact genul de replici care in
mod normal l-ar fi facut pe Carl sa vomite intelectual, sa injure si sa plece
pentru ca vedea in ele, din nou, propria-i vanitate pe care o ura nespus. Nu
stiu cum se face ca nu a plecat, si a preferat sa intre in joc.
"Nu auzi bine?" spuse el
pe un ton ironic de fanfaron, si cu un gest aproape suav o trase pe aceasta
langa el, pierzandu-si capul si constiinta undeva intre perfectiunea ei
mincinoasa si zbuciumul din creierul sau.
Lui Carl nu ii placea cand ea
vorbea, iar, in timp ce se plimba cu buzele insetate peste tot ce reprezinta
Katherine, mintea ii era in alta parte. E adevarat, ca multe multe altele, avea
si ea un potential izvor de inspiratie, sau de muza, dar, in zadar. Se afla de
prea mult timp in aceeasi vanatoare de muze dandu-si seama treptat ca muza lui
este una singura.
A doua zi dimineata, fu trezit ca un
rege cu salam ieftin, paine buna si o cafea mult prea slaba sa poarte acest
nume.
Privind-o pe studenta cum il elogia,
in timp ce el vroia doar sa-si bea cafeaua in liniste isi dadea seama: cu cat
ea il priveste ca pe un Dostoievski timpuriu, cu atat simte o nevoie din ce in
ce mai mare sa revina la sursa lui de dezechilibru, la Francine, cea care desi
ii aprecia tacit scrierile si era prima
care le citea, chiar si in scurtele perioade in care nu-si vorbeau; conform
ritualului; era cel mai aspru critic
Isi amintea inceputurile lor, dupa
ani buni de incercari esuate, de cuplu. Cum uneori cafeaua de dimineata era
bauta doar dupa ce se impartea in mod egal vodka ramasa de seara, razand
impreuna cu Francine de dezastrul din jurul lor. Iar daca dupa vodka data
dintr-o inghitiura pe gat, ea decidea sa-si faca simtita intentia prin
muscatura clasica de buza de jos, cafeaua putea astepta ore intregi.
Isi amintea si nazurile ei,
atot-prezente, pana si la cel mai insemnat detaliu sau gest. Nazuri care nu-l
suparau deloc pe Carl, ci le privea uneori chiar cu duiosie. De multe ori ii
placea sa-i cante in struna si sa o priveasca cum in cateva secunde se
transforma din femeia fatala, care-i stapanea intr-un regim inchizitoriu inima
si inspiratia, intr-o adolescenta mult prea rasfatata care vrea doar ACEA
nuanta de rosu, si orice alta nuanta este kistch; care vrea doar un singur tip
de capsuni, aruncandu-le direct la cos pe cele pe care le cumparasem in drum;
carea ma vrea doar pe mine sa-i inchin randuri, paragrafe intregi cu maiestrie.
Prin comparatie, Katherine era la
fel de unica si de originala, ca un cartier de blocuri comuniste.
Trezindu-se din reverie, se vazu din
nou in acelasi loc, si inevitabil isi mai pune o ultima intrebare: Oare ce face
Francine acum?, iar apoi se uita la Katy si gandi "Sunt un imbecil"
Francine se dezmetici de pe podea,
unde adormise calma si, fara sa se gandeasca prea mult pleca afara din casa.
Mergea prin oras, de parca orasul ii
apartinea. Stia unde e Carl, nu in amanunt, dar isi putea imagina. Il iubea pe
Carl, intr-un fel ciudat. Defapt, cred ca il iubea cu adevarat doar de cateva
ore si nu stia ce se intampla cu ea, dar era fericita. Nu se gandea ca el nu se
va mai intoarce la ea, ba chiar stia cu siguranta ca el se va intoarce. O
bufnea rasul cand se gandea - avea o intuitie supraomeneasca - cu ce pipita
naiva isi maltrata neuronii in momentul ala, si cum figurativ, isi smulgea
firele de par, persistand intr-un orgoliu idiot de a nu se intoarce la ea. Il
stia prea bine, de prea mult timp.
Se opri sa-si bea cafeaua la o
terasa in centru, flirtand din priviri cu chelnerul cu fata de golan. De data
asta doar atat, se razbunase destul pe Carl cu alte ocazii, de multe ori chiar
sub ochii lui. De data asta nu merita, el e doar un copil mare, barbos si
speriat, iar aventurile lui nu fac decat sa-i consolideze apartenenta pe viata.
In momentele acelea se simtea; si era; o regina. Regina lui Carl, scriitorul.
"Sa fi cuminte" ii spune
lui Katherine involuntar, dupa sarutul de "La revedere", ca unei
copile constiincioase ce pleaca in tabara in alt judet.
...
Zilele treceau, iar Carl ajuns in
final in orasul sau natal se inchisese intr-o camera cu un laptop, multa
bautura si un cartus de tigari. Nu era bolnav, nu innebunise, dar vroia sa-si
gaseasca cele mai potrivite cuvinte, si in acelasi timp sa-i lase si muzei sale
cateva zile in care sa-si incarce nervii pentru urmatoarele certuri si
despartiri definitive. Se simtea vinovat pentru escapada "Katherine"
si incerca sa-si duca mintea in alta parte decat la dobitocul ignorant cu care,
in mintea lui, il inlocuise Francine in schimbul unei seri de plictiseala
monotona.
Termina textul spre dimineata, nu
dormise de 3 zile, si, aproape instant cazu lat adormind in propria-i mizerie.
Primul lucru pe care l-a facut cand
s-a trezit a fost sa-i trimita textul lui Francine, si sa astepte un semn de la
aceasta. Intre timp Francine isi cumparase alt obiect de spart in urma unei
crize de nervi, care avea si functie de telefon si, tinandu-l cateva ore in suspans, in sfarsit suna.
Carl, care intre timp adormise din
nou, fu trezit brusc, si raspunde in graba fara sa o lase sa zica nimic:
C: "Te iubesc!"
F: "Esti un dobitoc!"
C: "Te iubesc!"
F: "Hai acasa..." si
inchide.
1 comentarii:
Un cacat
Trimiteți un comentariu
1. marturiseste
2. semneaza-te
3. trimite