Titlul

Ia-mi inima,

transform-o-n ploaie necurată.

Ia-mi lacrima,

transform-o-n apă plată.

Ia-mi zâmbetul,

şi fă-l amar dispreţ.

Ia-mi demnitatea,

şi vinde-o pe un Kent.

Ia-mi ochii,

oricum nu te zăresc.

Ia-mi gura,

Să nu-ţi pot spune te iubesc.

Ia-mi sângele,

şi bea-l în loc de vin.

Ia-mi mâinile ce te simţeau

acum simt chin.

Ia-mi poeziile,

şi arde-le în foc.

Ia-ţi amintirile,

şi lasă-mi capul gol.

Titlu captivant

-Camera 705-

Încerca de aproape o ora să adoarmă dar aerul de munte şi vecinii hotărâseră în locul lui că nu era momentul. Deschide ochii buicmac aruncând o înjurătură din vârful buzelor fără vreun scop anume şi cu un gest mecanic aprinde telefonul pentru a putea vedea ceasul. 23:20. Se ridică pe coate şi cercetă camera de hotel care în lumina lunii arăta ca un teatru de război şi, cu promisiunea solemnă că mâine îşi va aranja lucrurile, îşi aprinde o ţigară şi se dă jos din pat. Carl parcurge cu grijă distanţa scurtă până la balcon, se propteşte în fotoliul pe care îl mutase abuziv mai devreme în acea zi si trăgând cu nesaţ din ţigară îşi frământa capul cu diferite modalităţi de a adormi cât mai repede; unul dintre motivele venirii lui aici era nevoia de a-şi limpezi creierii brutalizaţi de un stil de viata ticsit de excese.
După încă o încercare eşuată de a adormi, gândi că un pahar de whisky n-a facut rău nimanui, şi scotocind prin hainele ce-şi căutau identitatea de mult pierdută pe podea îşi găsi veşnicii blugi, nu jeanşi, precum şi veşnicul lui tricou negru. În timp ce se imbrăca agale aruncă o mână prin părul negru, nici creţ, nici drept în speranţa că ar putea să-l aranjeze, măcar formal. Realizând că această acţiune de mare precizie nu avea mari sorţi de izbândă renunţă; în fond el se ducea doar să-şi procure anestezicul. Stinge ţigara în pahar, scrumiera fiind dată dispărută la scurt timp după apariţie, si plecă spre barul din recepţie.

La rascruce de ganduri

Era ultima oară când îşi punea speranţele într-un lucru empiric ale cărui şanse de reuşită, fie ele neînsemnate, le vedea doar el. Ştia că nu va reuşi să-şi omoare sentimentele fata de Francine, dar dorea cu ardoare să fie ultima femeie la care a ţinut vreodată, asta pentru că, de mic copil lui Carl i-a plăcut ‘să moară frumos’, cu demnitate. Cu paşii lui repezi spre casă, lasă în spate gândurile populate de prezenţa lui Francine şi încearcă sa-si înlocuiască tendinţele actuale de jigniri infantile cu imaginea idilică a fetei pe care a iubit-o, o iubeşte, şi o va iubi nelimitat si necondiţionat. Încearcă să-şi şteargă din memorie imaginea clonei sinistre ce acum poartă numele şi înfăţişarea iubitei lui. Ajuns acasă, se aşează resemnat la veşnicul lui birou, scoate o foaie jerpelită pentru că altceva mai bun nu avea cum să descopere în haosul controlat pe care-l numea indulgent casă. Aranjează foaia, îndreptându-i atent colţurile, pune pixul pe foaie şi începe să scrie ceea ce nu credea că are tăria să scrie vreodată.

“Draga mea Francine Partridge,

Îţi scriu această scrisoare pentru că n-aş reuşi să-ţi spun aceste lucruri în faţă, frumuseţea ta opulentă în unele momente şi amintirile puţine dar intense împreună m-ar aduce, ca de atâtea ori, în situaţia de a-ţi cere iertare făra rost, şi de a forţa împăcarea noastră mult aşteptată de publicul larg şi cândva considerată de amândoi inevitabilă.

Nu ştiu dacă ce ai făcut acum a fost pentru a-mi demonstra că pur şi simplu nu mă mai vrei langă tine decât ca un prieten, relaţie pe care nu ţi-aş putea oferi-o niciodată; sau pentru că nu te interesează de sentimentele mele, şi consideri că sunt mai neînsemnate decât preşul din faţa uşii, pe care spre deosebire de mine, la un anumit interval de timp eşti nevoită să-l cureţi.

În oricare dintre cele doua cazuri, te rog insistent să nu mai apari de nicăieri înapoi în viaţa mea, exact în momentele de luciditate, din ce în ce mai rare în care reuşesc să mă împac cu gândul că nu vei putea fi niciodată doar a mea, doar a cuiva. Nu te mai strecura în viaţa mea decât dacă eşti hotărâtă cu toată fiinţa ta să mă accepţi aşa cum sunt, cand nu vei mai fi influenţată de factori adiacenţi, sau de stilul de viaţă care-ţi este îndoctrinat inconştient, şi nici de părerile celor din jur.

Între timp, lasă-mă să mă bucur de rămăşiţele existenţei mele relative, ca a tuturor, pe lumea asta ce şi-a depăşit de mult timp gradele de retardare prestabilite la montaj. Lasă-mi aventurile de-o noapte si ţigarea de după. Lasă-mă să-mi înnec amarul din când în când şi să mă gândesc că te-am pierdut pentru totdeauna, fără să-mi fac speranţe deşarte alimentate de discuţii din zilele precedente şi de cantitatea însemnată de alcool. Lasă-mă să pot să umblu pe străzi cu conştiinţa împăcată că m-ai uitat pentru totdeauna. Lasă-mă să nu-mi amintesc cât m-ai îndepărtat de mine când, oricum, te vad în toate femeile ce apar in viaţa mea. Lasă-mi perioadele în care încerc să-mi baricadez gândul într-un turn de fildeş renegând absolut tot ce mă înconjoară. Lasa-mi tendintele autodistructive si ideile preconcepute si incapatanate despre societate. Lasă-mă să fiu pur şi simplu eu minus ceea ce mă leagă de tine, ceea ce nu ştie dacă să devină parte din mine sau să dispară pentru totdeauna.

Lasă-mă să te iubesc toată viaţa, să fii inspiraţia creaţiilor mele, dar nu-ţi (mai) face apariţia nehotărâtă, sperând că poate te voi convinge eu să mă alegi, căci vei nărui absolut tot ce-am construit în absenţa ta. Nu mă lăsa să te urăsc.

De-acum fostul tau,  Carl Monroe.”

Captiv in libertate

Stătea întins pe spate, captiv în calmul specific miezului de noapte contemplând tavanul luminat slab de veşnicele felinare comuniste de pe stradă. Langă el, imobilizându-i jumătatea stângă a corpului, cu o figură mulţumită animându-i faţa gingaşă şi inocentă… dormea Beatrice. Un oftat profund, şi o mişcare graţioasă a corpului lui Beatrice ce o adusese şi mai aproape de Carl tocmai puseseră capăt reveriei acestuia.

Carl întoarce privirea încet spre ea vrând să vadă dacă s-a trezit, lucru pe care acum şi-l dorea cu ardoare pentru că monotonia sadică a clipei, îi sfărâma cugetul încet, aproape insesizabil dar sigur. Îşi miscă capul gentil spre stânga, pentru a o putea admira în toată splendoarea ei, analizându-i corpul firav şi unduios, ce în lumina artificială de-afară părea ireal de perfect. Simţea nevoia s-o strângă în braţe şi să-i spună cât de rău îi pare că nu se poate ataşa de ea, să-i spună că mintea lui este incapabilă să treacă peste anumite obstacole, dar mai ales să-i spună că nu o va putea iubi niciodată în adevăratul sens al cuvîntului. Nu vroia să schimbe nici măcar cea mai neînsemnată paritculă din mecanismul perfect al acestei armonii imperfecte ce plutea în aer, independent de ei doi, dar era conştient că va trebui să-i spună cât mai curând toate acestea lui Beatrice, pentru a-i putea tempera tendinţa de a se ataşa de el din ce în ce mai mult pe zi ce trece, şi mai mult de-atât, nu vroia să o aducă în starea lui de-acum, mai exact nu vroia s-o facă să suspine din cauza lui, şi asta fiindcă după o autoanaliză obiectivă şi pragmatică realizase că nu ştia cum să gestioneze o asemenea situaţie.

Agonie si extaz

Mergând pe stradă, cu gândurile zbuciumându-se malefic prin capul său suprapopulat de probleme banale, dar apăsătoare, Carl se gândea că ajunsese să-şi trăiască viaţa de pe-o zi pe alta. Acasă îl aştepta Francine, o femeie ce odinioară reprezenta idealul suprem pentru Carl, dar de fiecare dată când imaginea ei actuală îi intersecta mintea, chiar şi pentru o fracţiune de secundă, descoperea ironia cinica a vieţii, prin prisma faptului că nevasta lui, steaua lui călăuzitoare de altă dată pentru care-şi vânduse şi sufletul era acum doar o clonă sinistră a femeii de care se îndragostise cu mult timp in urmă si începea uşor-uşor să-şi dea seama că ea nu era excepţia care confirmă regula lui Napoleon, aşa cum crezuse cu tărie atata amar de vreme. Din copiii rebeli, ajunseseră doi inamici într-un război tacit în care amândoi erau prea extenuaţi să-şi dispute victoria, iar sexul devenise un subiect tabu. Fusese crescut ca un ateu, aşa ca nici măcar la ultimul refugiu al omului disperat şi incercat de soartă nu putea apela, era tardiv de târziu.

NU CITITI ASTA!

...prea tarziu

Avand in spate multa determinare si voie buna indusa artificial, plus "The Who - Sparks" pentru atmosfera, am decis de comun acord cu Cudor Thirila, prietenul meu imaginar si hipster, ca este cazul sa las prostiile si sa m-apuc de scris.
Am vrut sa incep acest articol printr-o scrisoare deschisa dedicata blogului meu care suna cam asa:
"Draga blogul meu,

Imi cer scuze ca te-am neglijat atata timp, dar stii cum e...."

Continuarea e prea siropoasa, sentimentalista, pe alocuri chiar sexuala pentru a o face publica asa ca va trebui sa va consolati cu gandul ca nu o veti afla niciodata.

Dumniezo'

Vad ca e un trend acu' sa ne dam cu parerea despre doamne-doamne. Toata lumea dezbate, toata lumea discuta si toata lumea e retardata, in general. Dat fiind faptu' ca voi sunteti niste comerciali rataciti si cititi doar ce vi se arunca, o sa incerc sa-mi dau si eu cu parerea despre acest misterios Dumnezeu.
Priveam cu interes intr-una din zilele trecute dar apropiate pe postul Trinitas TV ( a se citi tivi), post pe care il stimez si il recomand cu toata seriozitatea drept un mod excelent de mijlocire a relatiei Dumnezeu - om, plin de invataturi si sfaturi la tot pasul, precum si multi barbosi, deci, pentru cei cu fetisuri cu barbosi, un fel de nirvana televizata.

Privind fascinat, uluit fiind de gradul de intelepciune cultivata si de harul dumnezeiesc ce clocotea aproape draconic in acesti domni distinsi, dar barbosi, am auzit o idee ce mi-a zguduit complet si iremediabil realitatea; si anume: rolul de baza a lui Dumnezeu este sa judece lumea.

Aberatie Nocturna

Asta e doar un experiment de luciditate, un moment de vulnerabilitate emotionala, o aberatie nocturna semi-inconstienta. Numiti-l cum vreti.

In ore tarzii, scufundat in scaun, cu 2 maini pe tastatura, m-am decis sa (re)incep sa scriu pe acest blog. Ar putea fi o relansare la fel de bine cum ar putea fi ultimul articol pentru urmatorii 3 ani.

Vine acel moment cand nu ti cont de nicio structura, subiect, titlu sau gust, ci vrei doar sa scrii, iar gandurile vin si pleaca ca trenurile in Kings Cross.

Sunt momentele alea cand nici macar cafeaua bauta dupa-amiaza nu te ajuta sa adormi, momentele cand intrebarile esentiale despre geneza sau orice subiect mistic, ocult si necunoscut devin banalitati. Momente cand iti poti auzi gandurile, cand esti doar tu, o scrumiera imbatata de chistoace ce-si cere dreptul constitutional de dezalcolizare, si multe amintiri.

Este atunci cand iti vin in minte, aparent fara legatura, scene pe care le credeai uitate, scene in esenta neimportante, dar in demersul actual al lucrurilor, vitale. Esti constient ca trebuie sa te culci, si chiar iti este somn, dar esti cat se poate de treaz.
Si nu se termina aici!, apasa Citeste continuarea!