Agonie si extaz

Mergând pe stradă, cu gândurile zbuciumându-se malefic prin capul său suprapopulat de probleme banale, dar apăsătoare, Carl se gândea că ajunsese să-şi trăiască viaţa de pe-o zi pe alta. Acasă îl aştepta Francine, o femeie ce odinioară reprezenta idealul suprem pentru Carl, dar de fiecare dată când imaginea ei actuală îi intersecta mintea, chiar şi pentru o fracţiune de secundă, descoperea ironia cinica a vieţii, prin prisma faptului că nevasta lui, steaua lui călăuzitoare de altă dată pentru care-şi vânduse şi sufletul era acum doar o clonă sinistră a femeii de care se îndragostise cu mult timp in urmă si începea uşor-uşor să-şi dea seama că ea nu era excepţia care confirmă regula lui Napoleon, aşa cum crezuse cu tărie atata amar de vreme. Din copiii rebeli, ajunseseră doi inamici într-un război tacit în care amândoi erau prea extenuaţi să-şi dispute victoria, iar sexul devenise un subiect tabu. Fusese crescut ca un ateu, aşa ca nici măcar la ultimul refugiu al omului disperat şi incercat de soartă nu putea apela, era tardiv de târziu.




Se apropia de locul pe care formal îl denumea casă, pe acelaşi drum ticsit, acelaşi drum pe care îl străbate de 20 de ani agale, speranţa la mai bine devenind un lucru empiric. Devenise una cu drumul, iar în mintea lui delirică ar fi dat orice să facă schimb de roluri doar o zi cu acesta. Să fie el călcat în picioare de toţi trecătorii, să pice pe el gumele mestecate şi chiştoacele canceroase şi din când în când, în semn de mulţumire să simtă imbrăţişarea caldă, dar absentă a vreunui beţiv rătăcit cu probleme de echilibru cauzate de urechea internă, să privească el amuzat cum la 20 de metri de ultimul Mic.Ro deschis, se prefigurează inaugurarea cu confetti si inimioare a următorului. Şi probabil drumul ar fi acceptat; nu pentru că i-ar fi convenit ideea, ci pentru simplu fapt că se cunoşteau de prea mulţi ani pentru a-i refuza poate, un ultim favor. Să se ducă el la Francine acasă, să-i suporte privirea plină de vină si ură nefondată, şi să înţeleagă din gesturile ei că a trebuit să-şi vândă trupul şi astăzi pentru a putea pune o bucată de pâine şi trei felii de parizer ieftin pe masa lor improvizată ingenios din două cutii de carton. Bănuia că începe să-şi piardă minţile. Oare cum era posibil să se ducă, fie doar cu gândul la un scenariu atat de ireal, să-şi pună speranţele într-o întinzătură de asfalt?

Cuprins de gânduri, se trezeşte ca dintr-un vis prost în faţa uşii descuiate. Trage adânc aer în piept, aruncă chiştocul ce deja se stinsese în degetele lui negre şi muncite dar nu fără să-i mai lase înca o mică arsură şi deschide uşa ponosită ce se ţinea doar într-o balama, dar o balama puternica. “ce înseamnă lucru nemţesc, fantastic băî!” îşi spuse mulţumit de alegerea pe care o făcuse cu mult timp în urmă când cumpărase uşa. Îşi amintea ziua când a cumpărat uşa asta nenorocită, era cu Francine care atunci întorcea toate privirile, dar avea ochi doar pentru el şi, proaspăt mutaţi în casă nouă, cu ajutorul părinţilor ei ce plătiseră aproape jumatate din sumă, se plimbau printre modelele de uşi ţinându-se de mână, convinşi amândoi că oricâte încercări le-ar scoate viaţa în cale, vor reuşi să treacă împreună peste toate. “Pff… vorbe” se trezi el exclamând cu voce tare.

Rămas inţepenit, alimentat de proaspetele amintiri din ‘vremurile bune’ aşa cum îi plăcea lui să denumească acea perioadă, realiza că încă îşi iubeşte nevasta, iar un aflux de optimism îi inundă tot trupul desfundând toate cheagurile create de deprimările şi frustrările adunate de-a lungul timpului. Tot ce vroia acum să facă este să se ducă la Francine şi s-o strângă în braţe, să-i dezmierde trupul cu cele mai adânci şoapte, iar apoi, la lumina lumânărilor să simtă din nou că trăieşte, să regaseasca flacăra ce odata le aprindea trupurile la cel mai mic gest; să-şi reamintească motivul pentru care s-a îndragostit de ea prima oara.
Ghidat de acest nou suflu, venit parcă de nicăieri, îşi caută nevasta prin casa lor, destul de mare pentru condiţia lor precară. După ce parcurge toate camerele strigând-o provocator pe nume, îşi dă seama că ea nu este acasă. “N-are nimic” îşi spuse el încrezător, “probabil e la prietenele ei”, iar apoi ridică singurul scaun din casa, îl aşează într-un colţ al sufrageriei, langa Trabant (asa denumiseră ei masa, fiind făcută din carton precum mândria RDG-istă); şi era hotărât s-o aştepte acolo până avea să se întoarcă, pentru că oricum altceva nu era de făcut în casa aia sinistră, fiind nevoiţi să vandă aproape tot ce strânsesera de-a lungul vremii -micul lor imperiu-, iar la dormit nici nu-i stătea gândul.

Aşezat pe scaun, scoate pachetul de Marlboro Rosu şi-l aruncă mulţumit pe masă; era singurul lux pe care şi-l mai permitea. Extrage tacticos o ţigară, şi ia buzunarele la rând în căutarea brichetei numai pentru a descoperi că împieliţata se ascundea, ca de obicei, în primul buzunar cercetat. Aflat într-o reverie indusă artificial îşi aprinde ţigara şi pune în primul fum tras toate nedreptăţile şi frustrările din ultimii ani, doar pentru a le elimina o dată cu suflarea fumului cu o acurateţe de invidiat spre tavan; învăţase asta la facultate. Trage încă două fumuri sănătoase şi se uită după scrumieră, care se află convenabil, pe masa de langă el. Cu un gest mecanic, scrumează ţigara, lovind-o puternic de scrumieră şi, lăsând mâna pe masă, lângă scrumieră, simte că aceasta este aşezată pe ceva ce părea a fi hârtie. Întoarce privirea plină de speranţă datorită gândurilor de bine ce puseseră deja monopol pe mintea sa, pentru a analiza mai atent bucata misterioasă de hârtie aşezată în grabă după cum îşi dădea el seama, sub scrumiera.

Era o foaie împăturită atent, pe care recunoscuse scrisul nevestei: “Pentru tine”. Euforic, curios, dar mai ales contrariat, Carl apucă cu un gest stângaci şi grăbit biletul şi-l desface. Citeşte in cateva secunde conţinutul biletului, dar nu putea asimila informaţia, mintea lui refuza să accepte. Era deja a 4-a oară când recitea mesajul lui Francine, iar la fiecare trecere puteai vedea teroarea cum se instaurează pe chipul său grizonat. Lăsă mesajul să-i alunece din mână şi-l privi cum pluteşte în adierea vântului ce-şi făcuse un pasaj numai de el ştiut prin geamul vechi al casei. Îi urmări traiectoria până ce acesta se aşeză cu un sunet aproape imperceptibil pe podeaua neşlefuită. Drumul biletului din mâna lui până jos i se păru interminabil, iar o data cu aterizarea lui lină, Carl, sătul de atâtea obstacole şi dezamăgiri în viaţa lui ridicolă, în stare de şoc, leşină subit, căzând de pe scaun, pe masa de carton dărâmând scrumiera care acum îşi găsea liniştea sufletească spartă în două bucăţi, aproape matematic simetrice, lângă capul lui.

Dimineaţa, Petcovici, bunul său prieten ce venea negreşit în fiecare zi să-l ia cu maşina în drumul spre servici îl descoperi pe Carl într-o baltă de sânge negru, cu un cuţit de vânătoare pătat cu toate strofocările acestui suflet rătăcit dar figura lui era mai degrabă relaxata, decât incleştată. Plecase impăcat. Cu toate că biletul acela fusese mai mult decât putea omeneşte suporta, în acelaşi timp îi clarificase faptul că existenţa lui era legata de Francine, iar fara ea nu mai avea motivaţia de a-şi duce la capat viaţa. Biletul fusese elementul cheie care venea să demonstreze încă o dată, dacă se mai îndoia cineva: de la extaz de la agonie, este o distanţă aproape insesizabilă. Lânga trupul lui fără viaţă, îmbuibat in sânge se afla fatidicul bilet scris de draga lui soţie; cauza sinuciderii lui Carl. Se puteau distinge doar câteva cuvinte printre care:
“Încă te mai iubesc” şi “Îmi pare rău”