La rascruce de ganduri

Era ultima oară când îşi punea speranţele într-un lucru empiric ale cărui şanse de reuşită, fie ele neînsemnate, le vedea doar el. Ştia că nu va reuşi să-şi omoare sentimentele fata de Francine, dar dorea cu ardoare să fie ultima femeie la care a ţinut vreodată, asta pentru că, de mic copil lui Carl i-a plăcut ‘să moară frumos’, cu demnitate. Cu paşii lui repezi spre casă, lasă în spate gândurile populate de prezenţa lui Francine şi încearcă sa-si înlocuiască tendinţele actuale de jigniri infantile cu imaginea idilică a fetei pe care a iubit-o, o iubeşte, şi o va iubi nelimitat si necondiţionat. Încearcă să-şi şteargă din memorie imaginea clonei sinistre ce acum poartă numele şi înfăţişarea iubitei lui. Ajuns acasă, se aşează resemnat la veşnicul lui birou, scoate o foaie jerpelită pentru că altceva mai bun nu avea cum să descopere în haosul controlat pe care-l numea indulgent casă. Aranjează foaia, îndreptându-i atent colţurile, pune pixul pe foaie şi începe să scrie ceea ce nu credea că are tăria să scrie vreodată.

“Draga mea Francine Partridge,

Îţi scriu această scrisoare pentru că n-aş reuşi să-ţi spun aceste lucruri în faţă, frumuseţea ta opulentă în unele momente şi amintirile puţine dar intense împreună m-ar aduce, ca de atâtea ori, în situaţia de a-ţi cere iertare făra rost, şi de a forţa împăcarea noastră mult aşteptată de publicul larg şi cândva considerată de amândoi inevitabilă.

Nu ştiu dacă ce ai făcut acum a fost pentru a-mi demonstra că pur şi simplu nu mă mai vrei langă tine decât ca un prieten, relaţie pe care nu ţi-aş putea oferi-o niciodată; sau pentru că nu te interesează de sentimentele mele, şi consideri că sunt mai neînsemnate decât preşul din faţa uşii, pe care spre deosebire de mine, la un anumit interval de timp eşti nevoită să-l cureţi.

În oricare dintre cele doua cazuri, te rog insistent să nu mai apari de nicăieri înapoi în viaţa mea, exact în momentele de luciditate, din ce în ce mai rare în care reuşesc să mă împac cu gândul că nu vei putea fi niciodată doar a mea, doar a cuiva. Nu te mai strecura în viaţa mea decât dacă eşti hotărâtă cu toată fiinţa ta să mă accepţi aşa cum sunt, cand nu vei mai fi influenţată de factori adiacenţi, sau de stilul de viaţă care-ţi este îndoctrinat inconştient, şi nici de părerile celor din jur.

Între timp, lasă-mă să mă bucur de rămăşiţele existenţei mele relative, ca a tuturor, pe lumea asta ce şi-a depăşit de mult timp gradele de retardare prestabilite la montaj. Lasă-mi aventurile de-o noapte si ţigarea de după. Lasă-mă să-mi înnec amarul din când în când şi să mă gândesc că te-am pierdut pentru totdeauna, fără să-mi fac speranţe deşarte alimentate de discuţii din zilele precedente şi de cantitatea însemnată de alcool. Lasă-mă să pot să umblu pe străzi cu conştiinţa împăcată că m-ai uitat pentru totdeauna. Lasă-mă să nu-mi amintesc cât m-ai îndepărtat de mine când, oricum, te vad în toate femeile ce apar in viaţa mea. Lasă-mi perioadele în care încerc să-mi baricadez gândul într-un turn de fildeş renegând absolut tot ce mă înconjoară. Lasa-mi tendintele autodistructive si ideile preconcepute si incapatanate despre societate. Lasă-mă să fiu pur şi simplu eu minus ceea ce mă leagă de tine, ceea ce nu ştie dacă să devină parte din mine sau să dispară pentru totdeauna.

Lasă-mă să te iubesc toată viaţa, să fii inspiraţia creaţiilor mele, dar nu-ţi (mai) face apariţia nehotărâtă, sperând că poate te voi convinge eu să mă alegi, căci vei nărui absolut tot ce-am construit în absenţa ta. Nu mă lăsa să te urăsc.

De-acum fostul tau,  Carl Monroe.”