Captiv in libertate

Stătea întins pe spate, captiv în calmul specific miezului de noapte contemplând tavanul luminat slab de veşnicele felinare comuniste de pe stradă. Langă el, imobilizându-i jumătatea stângă a corpului, cu o figură mulţumită animându-i faţa gingaşă şi inocentă… dormea Beatrice. Un oftat profund, şi o mişcare graţioasă a corpului lui Beatrice ce o adusese şi mai aproape de Carl tocmai puseseră capăt reveriei acestuia.

Carl întoarce privirea încet spre ea vrând să vadă dacă s-a trezit, lucru pe care acum şi-l dorea cu ardoare pentru că monotonia sadică a clipei, îi sfărâma cugetul încet, aproape insesizabil dar sigur. Îşi miscă capul gentil spre stânga, pentru a o putea admira în toată splendoarea ei, analizându-i corpul firav şi unduios, ce în lumina artificială de-afară părea ireal de perfect. Simţea nevoia s-o strângă în braţe şi să-i spună cât de rău îi pare că nu se poate ataşa de ea, să-i spună că mintea lui este incapabilă să treacă peste anumite obstacole, dar mai ales să-i spună că nu o va putea iubi niciodată în adevăratul sens al cuvîntului. Nu vroia să schimbe nici măcar cea mai neînsemnată paritculă din mecanismul perfect al acestei armonii imperfecte ce plutea în aer, independent de ei doi, dar era conştient că va trebui să-i spună cât mai curând toate acestea lui Beatrice, pentru a-i putea tempera tendinţa de a se ataşa de el din ce în ce mai mult pe zi ce trece, şi mai mult de-atât, nu vroia să o aducă în starea lui de-acum, mai exact nu vroia s-o facă să suspine din cauza lui, şi asta fiindcă după o autoanaliză obiectivă şi pragmatică realizase că nu ştia cum să gestioneze o asemenea situaţie.

Începuse să-şi mute ochii lin spre chipul ei, fără să scape din vedere niciun detaliu pe parcurs. Ajuns cu privirea în dreptul ochilor ei închişi, se opri câteva minute bune pentru a-i cântări trăsăturile fine de copilă şi nu avu cum sa-şi stăpânească uimirea când descoperi cât de mult seamănă aceasta cu marea lui dragoste, de ale cărei mângâieri tacite înca mai duce dorul după atâta amar de vreme ce trecuse de la despărţire. Cu toate astea, ar fi vrut să poată să o uite şi să dea măcar o rază de speranţă relaţiei cu Beatrice. Realiza că dacă i-ar oferi o şansă, ea nu i-ar ieşi niciodată din cuvânt, şi va fi mereu acolo să-i aline insomniile ce de două luni îi bântuiau nopţile sinistre; dar nu! Nu putea face asta ştiind că la cel mai mic semn venit de la Francine, femeia ce încă deţinea cheia ce descuia fericirea în sufletul lui, s-ar fi întors la ea fără să ţină cont de urmări sau de victime colaterale.

Carl dădu să se ridice dar simţi o atingere delicată ce-i împinge pieptul înapoi, iar când se uită a doua oară la prezenţa feminină din stânga lui descoperi că aceasta se uita deasemenea la el cu ochii ei între-deschişi, dar chiar şi-aşa atrăgători. Cuprins de gânduri, Carl nu realizase că în tot acest timp Beatrice era trează şi-i analiza acestuia privirile absente ce-o măsurau din cap pâna în picioare.

“Ce faci?” îl intrebă ea pe un ton suav, acel ton specific ei ce putea să-l aducă şi pe Elton John pe calea heterosexualităţii. Acel ton care-i răsucea de fiecare dată cuţitul în rană, gândindu-se la discuţia ce urma să o poarte cu ea. Părea atat de inocenta, dar mintea ei era atât de complexă incat cateodată il înspaimânta.

El nu-i răspunse nimic, nu avea tăria psihică să o facă, în schimb se mulţumi să-i sărute fruntea delicată, apoi mâna în timp ce i-o muta atent de pe pieptul lui pentru a se putea ridica. Apucă pachetul de ţigări de pe noptieră şi inaintă atent în noapte spre balcon fără să privească în spate. Sprijinit cu coatele de balustrada balconului îşi aprinde ţigara şi lasă frumul să pătrundă şi să-i părăsească plămânii în voie, fără să-i pună vreo condiţie. În timpul acestor terapii cancerigene nocturne avea mereu tendinţa să se gândească la cele mai neînsemnate lucruri, uneori chiar fără sens. Nu însă şi în seara aceasta. Tensiunea plutea în camera de unde tocmai ieşise, şi profită de această scurtă pauză pentru a-şi reîmprospăta creierul.

Ajunsese pe la jumatea ţigării când fără voia lui, gândurile autocritice îi acaparează iar mintea prea uzată să se mai poată controla. Se gândea că privită din exterior, situaţia lui putea stârni admiraţie sau chiar invidie. Parcă-şi putea auzi aşa-zişii prieteni cum îi spuneau lucruri de genul: “bravo mă, te descurci, n-ai treabă!” şi într-un fel se bucura că nu era genul care să sufere tacit, dar îşi dădea seama că toate lucrurile pe care le face acum îi sunt dedicate direct sau indirect lui Francine, iar toate femeile care-i pătrund în viaţă la fel de repede cum dispar sunt doar încercări disperate de a o uita. Şi totuşi, Beatrice era diferită, ea il iubea orbeşte şi îi accepta înghiţind în sec toate comparaţiile cu Francine fiind convinsă că dacă-i va oferi alinare îl va ajuta treptat să şi-o scoată din sistem odată pentru totdeauna, va fi al ei toată viaţa. Şi cel mai probabil aşa s-ar fi întâmplat, dacă el ar fi acceptat ideea terminării unei relaţii blestemate încă din primele clipe. În mintea lui era un adevărat război civil în momentele astea, şi încerca să puna în balanţă cele două situaţii ce se delimitau haotic. Avea momente când tindea către Beatrice, dar apoi îşi spunea că ar fi doar incă un laş dacă ar renunţa aşa de uşor la Francine pentru care pretindea că şi-ar vinde şi sufletul. Un răspuns concret nu-şi va da niciodată, singurul lucru pe care această agonie bipolară îl realiza era afundarea în ceaţa densă de supoziţii şi nedumerire. Se gândea mai presus de toate, dacă nu era putin ipocrit când susţinea că viaţa lui fără Francine nu există, dat fiind faptul că majoritatea nopţilor îi erau populate de reprezentante ale sexului frumos, acordându-şi singur credit în final spunând că pentru acestea nu simţea nimic, dar apoi se gândea la Beatrice care nu îi era total indiferentă şi sănătatea lui mentală era pe o spirală descendentă aparent ireversibila.

Aruncă chiştocul cât mai departe de bloc şi deschide uşa încet, aproape fără zgomot în speranţa că Beatrice a adormit şi poate să amâne o eventuală conversaţie cu ea până a doua zi dimineaţa, când preferabil, ar fi fost odihnit. Se apropie de pat, iar cu fiecare pas timorat pe care-l făcea, senzualitatea corpului ei îl înnebunea literalmente şi nu-i venea să creadă că făptura asta minunată la trup şi la suflet deopotriva ce se arăta în faţa lui putea să-l iubească şi să-i suporte capriciile şi gândurile negre.

Se întinse atent lângă ea; cum te-ai întinde lângă un bibelou care la cea mai mică mişcare s-ar fi spart în milioane de bucăţele făcând recupererea lui, imposibila; îşi înfăşură mâinile în jurul ei. Simţindu-l, ea îi apucă mâna în palmele ei firave si o strânse tare, ca şi cum nu ar fi vrut să-i mai dea drumul niciodată de-acolo. Carl, văzând că Beatrice nu doarme îşi ia inima în dinţi:

-          -Te-ai trezit?

-          -Da, spuse ea pe tonul ei copilăresc specific.

-          -Trebuie să-ţi spun ceva.

Beatrice se intoarce la el şi-i mângâie faţa crispată apoi îi spune cu lacrimi în ochi:

-          -Ştiu, vorbim mâine dimineaţă.