O noapte infinita...

Zăcea acolo, fără viaţă, întins pe podea, nu ştia daca era mort de beat, sau pur şi simplu mort. Nu putea spune nici măcar dacă era dimineaţă sau seară. Când indrăznea să deschidă ochii o vedea pe ea cum îl veghează îngrijorată. Conştientiza că totul se petrece în imaginaţia lui, dar, cu toate astea, din când în când mai întindea mâna să mângâie chipul ce-i era aşa de drag, chipul ce devenise parte din el. Se strofoca să-şi dea seama dacă casa era goală, sau nu, dar tot el se consola, nu îl mai interesa nimic.
De ce? De ce i se arăta deasupra capului, iar la cea mai mică mişcare a mâinii dispărea, de fiecare dată potenţial, pentru totdeauna.
Avea tăria să nu plîngă; cu ultimele forţe strângea din dinţi. Îi răsunau în minte cuvintele tatălui său, "trebuie să fi bărbat" cu toate că altă dată, asemenea stereotipuri nu i-ar fi schiţat nicio emoţie. Dacă închidea ochii, gândurile lui, laolaltă cu amintirile, deveneau rafale, şi, numai pentru câteva secunde atunci când ea işi făcea apariţia, mintea-i staţiona pe o singură scenă, iar aceste scene, treptat, dărâmau ruinele ce altă dată constituiau sufletului lui. Dar ea, ea probabil îl uitase.



Nu ştia pe ce să-şi canalizeze tristeţea şi furia mai intîi, pe faptul că, deşi ştia exact cum işi vor spune adio, şi-a făcut speranţe deşarte, punându-şi sufletul gaj pentru o minune, sau pe faptul în sine. Nu ştia defapt, dacă ea chiar era aşa cum şi-o imagina el, sau era doar o proiecţie schiţată în mintea lui, aşa cum vroia el s-o vadă.
Se întreba de ce s-a îndrăgostit la prima vedere de o necunoscută, oare ea ştia asta? Nu, desigur că nu ştia, pentru că nu işi expusese sentimentele adevărate în faţa ei decât atunci când era prea târziu.
Oare ştia ea ca, la una din primele lor întâlniri când o aştepta nerăbdător pe bordură, s-a pierdut cu firea văzând-o că se apropie de el; văzând-o în toată splendoarea, cu trupul ei firav şi zâmbetul ameţitor ce, măcar atunci, în clipa aceea erau doar ale lui?
Oare ştia ea, că atunci când i-a spus prima oară "Te iubesc", el simţea asta incă din momentul fatidic când s-au privit prima oară în ochi, când nu erau decât doi necunoscuţi.
De ce şi-a amanetat toate sentimentele, fără să raţioneze, fie şi-un pic asupra situaţiei? Tocmai el, care susţinea sus si tare că nu se va îndrăgosti niciodată pentru că nu 'se inventase' încă fata care să-l prindă pe el în mrejele ei.
Nu se inventase fata să-l prindă în mreje... Nici nu ştia ce-s alea mreje, dar ştia că acum era fix acolo, sufocându-se cu propriile-i trăiri, analizând fără vlagă unde a greşit, şi mai ales de ce a greşit... .
Acum toate gândurile astea apăreau şi dispăreau din mintea lui, marinată în alcool, precum vagoanele unui tren în faţa unui trecător ce aşteaptă deznădăjduit ridicarea barierei.
Clipele durau o veşnicie, când nu treceau atât de rapid incat le uita după câteva fracţiuni de secundă. Nu ştia de cât timp stă imobil pe podea, sau unde se afla. Se tăiase într-un capac la deget, iar mintea lui, dezorientată se temea să nu piarda prea mult sânge, dar când  reuşea să ducă mâna la gură, observa stupefiat că nu are nici măcar vreun semn.
Din când în când deschidea ochii, tocmai pentru a o vedea, si zâmbea tâmp, cu ochii unui posedat. Ar fi fost atât de linistitor să-şi poată lăsa lacrimile să-i scalde faţa, ce acum nu mai arăta nicio expresie, dar nu vroia să piardă şi ultima fărîmă de demnitate ce-i rămăsese.
Îi revenea obsesiv în minte chipul ei, iar el încerca să-l păstreze cât mai mult, dar parcă un vânt puternic se pornea şi-i alungă treptat chipul, lăsând mereu ochii la final, cu aceiaşi expresie ca în vremurile bune, aceiaşi ochi reci, care ascundeau atât de multe. Cât de mult îi plăceau ochii ei.
De ce nu şi-a ascultat prietenii, ba mai mult, de ce nu şi-a ascultat instinctele care-i spuneau că ea nu e pentru el; o dragoste oarbă şi neprevăzută îl cuprinsese, atât de mare încât era dispus să se lepede de absolut orice pentru ea.
Îi era frică acum, să mai deschidă ochii, îi era frică de nebunie, se întreba dacă va mai fi vreodată la fel, se întreba cum se va simţi acum când va privi în ochi presoanele din jurul lui, persoane pe care le privise şi înainte, cu mulţumire-n ochi..
De ce nu şi-a dat seama de la început că şi-a dăruit inima unei fiinţe incapabilă de a percepe o dragoste atât de puternică, unei relaţii pasagere, preferatele lui de până atunci.
Îşi amintea vorbele ei, într-un moment de luciditate înfiorătoare, işi amintea cum i-a spus că se vor despărţi din cauza ei, iar el nega vehement cu toate că ştia că exact aşa se va întampla, si spera ca ceva divin, poate chiar soarta să intervină şi să-i consolideze.
Dar iar deschise ochii, iar gândurile i se invârteau aşa de tare încât uitase unde se afla, sau cum ajunsese acolo. Nu-i plăcea unde ajunsese, mai ales că în ultima vreme începuse să-şi alinte ego-ul susţinând cu tărie că el este un sociopat ce nu a simţit dragoste sau compasiune niciodată. Dar toate acestea fix intr-acolo aveau să-l îndrume.
Pe fundal, nu ştia exact de unde, probabil de la calculator, sau poate chiar din subconştientul lui alterat, era Iris, care paradoxal repeta piesa "Baby", iar, la fiercare trecere, versurile " stiu acum că pleci să întâlneşti/un străin ce te va duce/ la casa din poveşti" îi răsuceau cuţitul în rană şi simţea o nevoie demonică sa-şi lase lacrimile să curgă libere.
Era prea mult pentru el, cu o ultimă şforţare se abţinu, dar amărăciunea era prea mare; simţi o lacrimă cum îi crestează obrazul încet, încet. Îi simţea fiecare milimetru, iar urma ei, îi ardea obrazul lăsand o urmă adâncă; o urmări atent până ce pică pe parchet, şi deznădăjduit... adormi.

Sfarsit.

Acum lucrurile încep să se adune şi pentru acest suflet rătăcit. Cu toate că ştie că o va iubi toată viaţa, a acceptat acest lucru, şi, din ce în ce mai rar, în momentele de luciditate extremă, îşi aduce aminte momentele fericite, fie ele puţine, petrecute alături de ea, şi zâmbeşte a tristeţe. Încearcă să-şi omoare timpul cu romane, de dragoste sau nu. Într-una din zile l-am zărit citind "Ioana - de Anton Holban". Ştia că niciodată nu va mai fi acelaşi ca înainte, dar acum nu mai conta, se resemnase cu ideea ca ea l-a uitat pentru totdeauna.
Ultima oară când am vorbit cu el işi (re)făcuse blog.